A fost odata.....asa incep toate povestile ...Asa poate incepe si aceasta poveste, pentru ca intr-adevar a ramas doar o poveste....
In vremuri stravechi, cand dragostea era printre oameni la ea acasa, vedeai peste tot veselie , bucurie. Grijile deveneau marunte- marunte cand armonia domina intr-un cuplu.
Intorc filele cartii de poveste in trecut si vad.... doi tineri plini de o veselie debordanta. Ea....intr-o rochita lunga, brodata toata , parca, cu primavara ce o inconjura peste tot, el....intr-o camesa alba cu maneci bufante, cu o funda neagra legata elegant la gat, o pereche de pantaloni ce se terminau putin sub genunchi. Nu conta ca la poalele rochiei trona un petec ce ascundea vechimea.....nu conta ca la un cot al camesei , un petec incerca sa ascunda orele de munca in atelier...Se tineau de mana si alergau veseli pe pajistea de la marginea crangului.
Inverzise totul. Sub razele calduroase ale soarelui de primavara, pajistea de un verde crud era presarata cu buchetele de flori mici, albe, albastre si roz. Crangul se trezise si el la viata imbracand straiele verzi ale frunelor si albe ale florilor ce forma coroane triumfatoare ale caldurii impotriva gerului de iarna.
El si ea.....amandoi fara nume stiute de timp, intinsi pe margine izvorului ce despartea pajistea imensa si crangul inverzit – taramul iubiri romantice – de padurea uscata si neagra - tramul uitarii si singuratati.
Cuvinte abia soptite de amor, atingeri tandre, priviri si zambete .....toate impletite cu iubire, pe ritmul, abia auzit in surdina, al naturii......departe de agitatia satului, departe de ura si dsmanie.......departe de tot ce poate fi rau si urat.......
Timpul trecu.....anotimpurile se succedau fara incetare......insa in jurul celor doi era mereu primavara......Primavara.....anotimpul reintoarcerii la viata, anotimpul inceperii vietii in doi....
Si totusi......odata cu trecerea anilor, si pe chipul lor aparea toamna....Fete brazdate de atingerea soareleui si a vantului, si totusi senine si pline de iubire ca o zi frumoasa de primavara...Simteau ca timpul nu le va mai acorda mult timp, ca vremea lor apune. Insa singura lor tristete e ca acea dragoste frumoasa ce si-au purtat-o unul altuia, acele clipe minunate pline de romantis nu au avut cui sa le imparta. Nu au avut pe cine invata....Nu fusesera binecuvantati cu urmasi.....Urmau sa ia cu ei in mormant frumusetea iubiri curate......Geaba incercasera sa ii invete pe altii, geaba povestise despre frumusetea ce ti-o poate oferi dragostea curata si adevara....Mereu erau luati in ras, huiduiti si luati in ras....
Pe marginea izvorului ce despartea cele doua taramuri, cei doi, impovarati de ani trecuti, statea privinduse gingas....Simteau ca le-a sosit ceasul trecere in taramul umbrelor...Atunci, impreuna au facut un juramant:
“ – Trupurile noastre vor muri, vor fi ingropate sub frunzele ce vor cadea peste noi.....insa sufletele noastre vor dainui in timp. Vom umbla prin lume cautand mereu pe cei ce vor dori sa afle adevarata dragoste....Vointa ne va fi puterea de a le arata ce inseamna adevarata iubire, adevaratul romantic....chiar si din lumea umbrelor.....”
Inchisera ochii, se cuprinsera in brate....un ultim sarut.....si pasul fu facut.....
Doua suflete imbratisate ......ce bantuie fara-ncetare prin lume cautand suflete ce se pot deschide si pot primi dragostea, ce pot duce ma departe mitul romanticlui incurabil fara teama ca va fi hulit de altii...
Oare vor gasi ceea ce cauta ? Oare mai exista persoane romantice ce au curaj sa recunoasca asta fara teama ca se va rade pe seama lor? Oare mai exista cei care au curaj sa ramana in taramul iubiri frumoase fara sa treaca izvorul spre taramul uitari ?
Oare ......mai exista.......?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu