- De ce totul este încă
întunecat??? Vreau o lumină !!!! O lumină nenorocită în toată
bezna ce mă înconjoară !!!
- Tu ști!! răspunse o voce
obosită, de acolo, din bezna grea....
- Ce știu eu? Eu....nu știu nimic
!!
- Ba da! Răspunsul este la tine....
- Eu....ăăăă...eu....nu am
răspunsuri... Am crezut odată că am răspunsuri, dar....m-am
înșelat....
O lacrimă mi se prelinse pe
obrazul uscat de vreme...Altă dată o opream strângând din dinți,
acum...acum simt nevoia să o las să curgă asumându-mi riscul unui
șuvoi de lacrimi ce știu sigur că va veni după ea... Ce rost mai
are să-l opresc? Ce rost mai are să mă prefac că sunt o stâncă
în fața a tot ce mă înconjoară?
- Hei, tu !! Tu care le ști pe
toate, hai dă și acum un răspuns!!! Te provoc și îți ordon să
îmi dai un răspuns!!!
- Hmmmmm....răspuns spui.... Îl
vrei? Îl ai atunci: TU ȘTI.
- Cum adică? Ce răspuns e astă?
Alt răspuns mai ști să dai?
- Hmmmm.....Tu ști!!!
- Înceteazăăăăăă!!!!
Încetează cu aceste două cuvinte!
- Ok, încetez. Ce dai la schimb?
- Ceeeee????? Ești
nebun!!! NU am nimic să dau la schimb.
- Ești sigură de asta?
- Absolut sigură, am
răspuns.
- Eu zic că ai ceva de dat la
aschimb. Un lucru, un singur lucru. Dă-l și vei vedea lumina, vei
putea merge iar spre lumina. Caută adânc în tine și îl vei
descoperi.
- E clar, ești nebun de legat! am
răspuns furioasă, bătând din picior. Nu știu cine ești, dar tu
mă ști. Nu știu cum arăți, dar tu ști totul despre mine. Cine
naiba ești și de ce mi-ai apărut în beznă, de nicăieri, ca să
mă chinui așa?
Un râs sarcastic zgudui bezna
apăsătoare
- TUUUU STIIIIIIIIIIIII !!!! se auzi
în ecou răspunsul....
Cele două cuvinte au început să
îmi bubuie în cap cum bubuie două bețe într-o tobă imensă:
bum-bum, bum-bum, bum-bum.......Tu ști, tu ști, tu ști....tu
ști... La început erau ca un ecou apoi, din ce în ce mai puternice
ajungând să îmi facă timpanele să vibreze zdravăn sub
impactul lor. Mi-am pus mâinile la urechi încercând să mă feresc
de loviturile cu cele două cuvinte.
- Gata!!!! Nu mai pot!!! Te rog
încetează!!! am spus printre lacrimile ce năvăleau în cascadă
pe chipul meu.
- TU ȘTI!!! se auzi răspunsul.
Cele două cuvinte loviră în
mine ca rafala unui taifun. Sub forța lor, genunchii mi-au cedat și
m-am prăbușit...Mâinile îmi atârnau inerte pe lângă corpul
fără vlagă..
TU STIIIIIIII!!!! se auzi încă odată
și mai puternic....
De data asta impactul a fost
devastator.... Sub forța lui trupul meu, supt de toate umanitățile
din el, se prăbuși pe cimentul rece ca gheața. Instinctiv, m-am
ghemuit în poziție fetală pentru a încerca să mă încălzesc
puțin. Doar fața îmi ardea sub lacrimile ce cădeau necontenit,
lacrimi ce le ținusem în frâu atâția ani....
- Te rog....să nu mai aud cele două
cuvinte....Fie-ți milă !!! Privește-mă !!!! Sunt ........ la
pământ....fără pic de viață sau umanitate în mine......Te
rog....te implor....fie-ți milă de mine....
- Ție ți-a fost milă de mine? mă
întrebă vocea din întuneric....
- Mie?? De tine??? Mie mi-a fost
milă de orice vietate din jurul meu!!!! am răspuns cu ultimele
fărâme de puteri ce le mai aveam...
- Poate aici ai dreptate dar.....
de mine clar nu ți-a fost milă !!!! tună vocea ,de această dată
plină de o ură fantastică.
- Privește-mă, i-am spus
sughițând din cauza hohotelor de plâns. Sunt la pământ, sunt
terminată.....sunt....la final..... măcar acum, spune-mi te rog
ce puteam da la schimb pentru puțină lumină....și....cine ești
de fapt.....
- Stai să întreb balanța
să văd dacă meriți răspunsuri.
O tăcere apăsătoare se așternu
în jur. Nici măcar hohoatele mele nu mai aveau putere să rupă
acea tăcere... Tăcere și întuneric...al naibi final al unei vieți
pline de lumină și speranță. Speranță și vise, două cărți
ce eu încercat să construiască un castel pe o fundație din nisip.
Nu am știut niciodată de existența acelui nisip și nici că el
este mișcător, și nici că voi încercat să ridic acel castel
într-o zonă unde sunt doar furtuni... Când am început ridicarea
castelului era atât de frumos în jur.... Totul era verde, mirosea a
iarbă și a flori sălbatice iar vântul adia lin prin crengile
pomilor înfrunziți.....Călcam veselă pe iarba plină de roua
dimineții imaginându-mi fiecare zid al castelului cum va arată,
fiecare turn cum va arată și unde își va găsi locul.... fiecare
suflet ce va umple acele ziduri dându-le viață....Nu am știut
niciodată realitatea, că acolo, în tărâmul meu de basm, bate
doar vântul rece și puternic al iernii și va distruge iarba
și...florile și....copacii...și tot...Că va scoate la suprafața
adevărul dureros: acel peisaj de basm în care urma să îmi clădesc
castelul era doar în mintea mea. Realitatea din fața mea era una
crudă , una dură rău de tot: priveam o mare de nisip mișcător,
iar toate cărămizile mele erau defapt cărți de joc.... Cărți de
joc ce picau la fiecare suflu rece al vântului iernii și erau apoi
înghițite de nisipul mișcător...
- Am întrebat balanța și mi-a
spus că pot să îți dau unele răspusuri, tună dintr-o dată
vocea rece pe un ton scârbit de tot ce se întâmplă.
- Te ascult.... am răspuns încet,
fără vlagă.
- Ok, mi-ai adresat două
întrebări. Iată răspunsul la prima: ce puteai da la schimb ca
să vezi lumina. Era simplu – iubirea pentru fantoma ta dragă.
Cuvintele acelea m-au lovit ca un
pumnal. Nu era corect!! Era totce mai aveam....
- Nu este corect...nu este
corect....Tu care le ști pe toate, ști bine că era tot ce mai
aveam.... Nu!!! La fantoma mea dragă și iubirea pentru ea nu voi
renunța niciodată!!! am țipat la voce cu ultimele fărâme din
viața ce se scurgea incet din trupul lovit acum, din toate
părțile.
Cu corpul încă ghemuit, încercând
să găsesc gramul de căldură, am întins mâinile împreunate ca
într-o rugăciune, către beznă și am întrebat :
- De ce fantoma mea dragă....de
ce.....??? Ști povestea noastră? Sigur nu o ști...dacă ai fi
știut-o nu mi-ai fi cerut așa ceva.... Cum să renunț la cele
mai frumoase momente din viața mea ? Acele momente când, pentru
prima data după muuuulți ani eram iar fericită? Când mă
simțeam copilul plin de viață și speranță? Cum să renunț la
toate momentele când m-am simțit pentru prima dată iubită ? Cum
să renunț la ceea ce a fost, este și va fi unica mea iubire????
Cum poți să mă pui să renunț la așa ceva!!! Cum pot renunța
la.....amintirea acelei cereri în căsătorie atât de
romantice??? Cum pot să renunț, eu, o romantică incurabilă la
aceste amintiri pline de romantism???? Ele vor dăinui acolo, până
când eu nu voi mai fi! Acel bărbat pe care îl voi iubi până nu
voi mai fi, va rămâne pe veci în Sufletul meu....fantomea mea
iubită....
- În momentul pronunțării cuvântului
Suflet, undeva în întuneric se văzu o sclipire. Era acea scânteie
făcută de lovirea cremenelor în încercarea disperată de a
aprinde un foc. Apoi începu să pâlpâie timid o lumină...o
flacără ce ardea încet, mai, mai să se stingă. Vocea mea începea
acum să prindă contur....
- Ai pronunțat cuvântul"Suflet"a
venit momentul să îți dau și al doilea răspuns: cine sunt....
În față mea se contura acum o
siluetă care ardea...Cu cât vorbea mai mult cu atât ardea mai
repede, căci fiecare cuvânt pe care îl scotea îi consuma și
puținul oxigen ce întreținea acea ardere. Ardea, dar flacăra
aceea nu degaja căldură ci răceală, tristețe și durere...
Flacără ajunsese deja la jumătatea
acelei siluete numită Suflet... siluetă care , pentru prima data
prindea contur în față mea.... Și scădea din ce în ce mai
repede cu fiecare cuvânt ce îl spunea... În umbrele flăcărilor
puteam zări cenușa ce se aduna morman pe podeaua rece de ciment....
De ce ai renunțat să mai ceri ceva
Universului??? țipă disperat Sufletul. Nu ai mai cerut nimic nou,
nu ai mai vrut nimic doar ce se lega de fantomă ta iubită!!!!
De ce? Pentru că mi-am vrut fantoma
înapoi!!! Viața mea era legată de a lui!!! Era prințul meu ce mă
salvase din castelul rece în care trăiam!!!!Împreună hotărâsem
să ridicăm castelul nostru plin de viață, lumină, culoare,
fericire, castel în care urma să ne unim destinele, să devenim o
familie fericită și să trăim fericiți până la adânci
bătrâneți! Am făcut tot ce mi-a stat în putință să îi redau
viață și să îl aduc înapoi lângă mine.....îi răspunsesem
Sufletului printre suspinele ce îmi frângea pieptul în două....
În disperarea ta de a-ți aduce
fantoma înapoi, m-ai aruncat în beznă și pe mine.... Ai uitat de
mine și de tot ce era frumos în jurul tău, de tot ce se numea
VIAȚĂ....ai uitat de ... ține... Răspunsurile ce mi le-ai cerut
azi au consumat și ultima rezervă de oxigen ce o mai aveam....O
păstrăm pentru când aveai de gând să înveți să ceri ceva
nou... o păstrăm pentru când aș fi avut nevoie să renasc, o
păstrăm pentru a avea putere să transmit iarăși Universului
dorințele tale noi și arzătoare.... Ai renunțat la totpentru o
dragoste demult apusă, pentru iubirea ce i-ai purtat-o unei
...fantome... Ce nu ști... este că... odată cu mine a ars și
ea...fantoma ta iubită a fost aici în mine și a ars odată cu
mine....
Au fost ultimele cuvinte ale
Sufletului meu... flacăra lui se stinsese sub privirile melefara ca
eu să mai am puterea să mai fac ceva... Îmi murise sufletul....și
odată cu el dispăruse și fantoma mea iubită.....
Acum....în bezna acelui spațiu
necuprin....pe podeau rece din ciment....zac două grămezi....una –
un corp ce a fost un om odată și a două grămadă – un morman de
cenușă....Sufletul acelui corp....
10.09.2017
Mona Toma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu